Cu 3 zile înainte de Paște m-am dus împreună cu Roxalia până la bunici să le ducem un pachet. După ce am ieșit din Bacău îl sun pe Alin să îi spun că îl aștept cu “surprize” acasă (fusese plecat din țară mai multe zile). Închid telefonul și mă gândeam “Ce mi-a venit să zic la plural și nu la singular? Căci am doar o surpriză pentru el și nu mai multe surprize.” Ajung la țară. Chiar dacă a fost o vizită fulger, i-am spus Roxaliei să mergem până în pădure câteva minute, să intrăm puțin în ea, să o mai adulmec puțin, după care să plecăm acasă.

Înainte de pădure, e un pârâu fără pod. Pășim pe câteva pietre și ne îndreptăm spre pădure. În spatele nostru se aude un mieunat ca un strigăt de ajutor. Mă întorc rapid și văd o pisicuță foarte mică, pe jumătate scufundată în pârâu. Bag repede mâna după ea, apa rece ca gheața. Pentru că veniseră cu noi și doi copii care locuiesc fix lângă pădure, trimit pe unul dintre ei după un prosop. Abia ținea ochiul stâng deschis, avea infecție oculară. Probabil în maxim 60 de secunde i-am spus Roxaliei: “O luăm acasă!”. Am simțit pe loc că mi-a fost trimisă de Dumnezeu. Fix ea. Când mă gândeam în trecut ce fel de pisicuță mi-ar plăcea să am vreodată, mereu mă gândeam la una gri tărcată, dar nu mi-am pus în minte nicio intenție in sensul acesta, pentru că după moartea lui Mau de anul trecut nu am vrut să mă gândesc cum ar fi să am din nou pisică.

În mașină hotărâsem cu Roxalia să îi căutăm un nume de zeiță.
Mergem cu ea direct la veterinar, ne spune că e fetiță, și că are aproximativ o lună de zile, îi cumpăr mâncare, nisip și soluție pentru ochi.

Ajunse acasă, îi facem cunoștință și cățelului nostru, Dragonel, cu pisica. El super bucuros că are un partener de joacă, ea nu prea. :)) În schimb, deloc sperioasă, venea încontinuu după noi și voia să fie luată în brațe. Ajunge și Alin acasă după o oră și mi-am dat seama abia atunci că aveam 2 surprize pregătite pentru el, așa cum am simțit să îi transmit atunci pe moment. Nu-i zic nimic. Miaună pisica de vreo 3 ori, în timpul acesta miaună și Roxalia. Alin a crezut că Roxalia scoate sunetele atât de bine. :)) A patra oară miaună pisica, Roxalia tace și se uită fix în ochii lui Alin ca el să vadă că ea are gura închisă.

“Roxana, avem o pisică în casă! Tu o auzi?”

Îi zâmbesc, mă duc să o iau din bucătărie și i-o dau în brațe. S-a îndrăgostit și el de ea într-o secundă. Dragonu’ era gelos, nu a mai primit atenția aia mare de la Alin, de care era obișnuit să o primească la revederea lor.

Câteva zile am citit despre toate zeițele, ca să îi aleg numele. Alin tot făcea mișto cu Kayseri. Amândurora nu ne mai venea în minte cum o chema pe Mama Dragonilor din Game of Thrones. Iar în Kayseri aterizasem noi cu avionul când am mers în Cappadocia. Aveam în minte amândoi numele ăsta și îl asociam cu Khaleesi. Toți ne corectau cu Khaleesi, nouă ne plăcea să îi spunem lui Khaleesi, Kayseri și tot râdeam de analogia asta. Deci Kayseri în sus, Kayseri în jos, râdeam că pe câine îl cheamă Dragon... până la urmă numele pisicii a rămas Freyja, Zeița Frumuseții. :))) Nouă ne-a rămas gândul la Kayseri, dar cum să îi dăm nume de oraș mâței?!? :)))

Buuun. Mă bucur că m-ați citit până aici, nu am terminat. După 3 săptămâni în care am dormit super prost de parcă aveam 3 copii în casă, mieunat și tors în timpul nopții, Dragonu’ care cerea afară dis-de-dimineata pe la 3-5, de ne strica tot somnul, am reușit să ne reorganizăm în ultimele zile, să scoatem cânili în curte și să lăsăm doar mâțu’ în casă. Deci de vreo 3 nopți suntem în recuperarea somnului.

Toate bune și frumoase, în după amiaza aceasta intră Roxalia val vârtej în casă cu încă vreo 3-4 prietene să mă roage să salvez o pisicuță mult mai mică decât Freyja, care era prinsă în nu știu ce. :)) Știam că Alin trebuia să apară, îl sun și îl rog să o caute pe Roxalia înainte de a intra în casă, să salveze o pisicuță. Nici nu închid bine telefonul, Roxalia intră în casă cu pisicuța, mă roagă să îi șterg ochișorii și să îi dau cu soluție. În spatele ei, celelalte prietene se certau care să o țină, aud un “Roxalia se pricepe, că mereu salvează animale”, după care ușa se închide în fața lor. Iau ghemotocul din mână, îl duc direct la mâncarea Freyjei și începe disperată să ronțăie. Și avem următorul tablou:

Eu cu cele 2 pisicuțe, una mânca, cealaltă o mirosea pe cea care mânca și ușa de la intrare care se deschide iar, cu Alin în prag... ni se intersectează privirile la 10 metri distanță. Se apropie de mine.

- Alin...
- Roxana, nu!
- Alin...
- Uite niște flori! (și îmi oferă un aranjament mare floral)
- Alin...
- Ai văzut florile ce frumoase sunt? Hai, uită-te la ele... (le cumpărase căci suntem în 13, dar v-ați prins voi)
- Alin, ascultă un pic...
- Roxana, nu păstrăm nimic.
- Știu, nu păstrăm nimic... dar cum se numea aeroportul ăla?
- Nu se numea în niciun fel.
- Cum se numea orașul ăla în care am aterizat cu avionul?
- Kayseri.
- Ei bine, ea e Kayseri.