Nu știu voi cum sunteți dar mi-am dat seama pentru a nu știu câta oară că îmi place să mă autodepășeșc. Și fizic, și intelectual. Să încerc activități fizice noi, să învăț lucruri noi și poate chiar să ajung foarte bună la ele. Îmi place să îmi testez limitele şi potenţialul, știu cât de benefic este pentru mine să am curajul de a ieşi în afara zonei mele de confort. Încerc să rup rutina cu ceva nou și caut o dată la ceva timp să aduc lucruri inedite în experiența mea zilnică.

Acum câteva săptămâni scriam într-o postare că în fiecare an aleg să excelez (din punctul meu de vedere) într-un nou domeniu sportiv și că anul 2019 va fi anul în care îmi îmbunătățesc ritmul și rezistența în alergare.

În martie am început să alerg câte un pic (între 5 și 10 km) și astfel sâmbăta trecută am încheiat 100 de km alergați. Foarte puțini dacă îi întrebați pe cei care aleargă constant și sunt în treaba asta de ani de zile.

Duminica trecută am participat la cursa mondială Wings for Life World Run. Participanții donează minim 8 €, bani care sunt direcționați către cercetarea afecțiunilor măduvei spinării (așa s-au putut strânge 3,5 milioane de euro). După ce s-a dat startul, toți a trebuit să alergăm  împotriva unei mașini virtuale de finiș. Când te prindea din urmă și te claxona, cursa era terminată pentru tine.

Ei bine, eu nu m-am interesat foarte mult înainte de eveniment de ce trebuia să fac, pentru mine era important că alerg pentru o cauză. Credeam că trebuie să alergăm doar 5,47 km, de aceea cu o zi înainte am făcut o probă și am alergat 6 km fără să mă opresc. Am alergat în Crâng la Focșani, unde aleile erau pline de pietriș, dar nu a contat, am reușit și eram mulțumită de mine.

Duminică ne-am trezit după o noapte albă (fusesem la o petrecere de botez și ne-am culcat pe la 3) și am pornit spre Bacău. Ne-am luat echipamentul, numerele și ne-am dus în Cancicov. Abia acolo aveam să aflăm că vom putea alerga cât ne țin picioarele atât timp cât nu ne ajunge mașina virtuală din urmă și asta nu ar însemna doar 5,47 km, ci mai mult. Noi plecam cu un avans, după care mașina pornea în spatele nostru cu 14 km/oră.

Mi-am propus să nu mă opresc deloc. Și am alergat, tot am alergat, treceam de 10 km și credeam că mașina mă va prinde la kilometrul 11. Dar treceam de 11 și credeam că la 12 se va termina cursa pentru mine. Și tot așa până când mașina m-a depășit de fapt la 14,51 km alergați. Am alergat o oră jumătate cu pace-ul de 6:12, și nu m-am oprit nici măcar o secundă. Fără muzică în căști care să mă ajute să îmi umplu mintea, fără alte antrenamente speciale făcute însinte, ci doar cu dorința de a nu lua deloc pauză. Știți că la o alergare e acel prag psihologic, când o voce din minte îți șoptește “hai că nu mai poți, renunță!”. La mine nu era vorba de a renunța la cursă ci de a nu face pauză nici măcar o secundă. Asta e autodepășirea de care vorbeam. E prima oară când alerg 14 km jumătate, și mai ales faptul că i-am făcut fără oprire pentru mine înseamnă mult ca începător. După ce am terminat cursa mi-am dat seama că aș putea alerga și un semi maraton, dacă îmi ofer posibilitatea de a mă opri măcar o dată. Probabil și un maraton, dar până atunci mă mai antrenez.

A doua zi m-am uitat pe rezultate, ieșisem pe locul 1 la categoria mea. Nu asta a contat pentru că această cursă nu a fost o competiție, ci o alergare pentru o cauză, și aș fi putut să ies și pe locul 1000. Dar faptul că versiunea mea din 5.05 a bătut versiunea mea din 04.05 a contat destul de mult pentru mine.

Ca să ne recuperăm ne-am gândit să mergem la film, la o oră după cursă, și am ales Avengers, să putem sta chill 3 ore.

N-a fost bine. La sfârșit, când m-am ridicat aveam glezna dreaptă înțepenită (la ea am probleme după fiecare alergare) și mă dureau genunchii în exterior. Noroc de rochie, m-au împins să merg țanțoșă, mi-am impus să merg corect și să nu mă plâng de durere și prin minune au început să-și revină. Totul e de la minte. Absolut totul. Ne putem vindeca singuri de multe lucruri pentru că avem mai mult control asupra sănătății și a vieții decât ne-am învățat să credem că avem.

În urma acestei alergări am aflat multe despre mine și recomand să ieși din zona de confort ori de câte ori ai ocazia.

Nu uita că atunci când simți că totul este bine și călduț, că nu doare nimic și lucrurile arată bine, abia atunci începe decăderea ta. Ieși voluntar din această zonă și nu doar atunci când ești împins de viață.

Vrei să ai rezultate în orice domeniu? Treci la acțiune!

“Nu putem deveni  ceea ce vrem să fim, rămânând ceea ce suntem.” - Max Depree