Top 5 peripeții în ploaie cu vibe pozitiv

1. Praga, noiembrie 2015. Mi-am dorit să merg în ultima zi de stat în Praga să vedem Charles Bridge gol (este unul dintre cele mai aglomerate poduri din lume). Dar pentru asta, ar fi trebuit să ajungem acolo între 5 și 6 dimineața. Era mai mult dorința mea. Când a sunat ceasul dimineața  și am văzut că plouă destul de tare, nu voiam să îi cer lui Alin să mai mergem, plus că, din cauza vremii parcă nu mai aveam chef. Sau poate îmi era rușine să îi mai cer asta. Dar el știind că pentru mine e important și aveam să regret mai târziu că nu am fost, m-a convins să mergem. Vă dați seama? El m-a “convins” să mergem. Ca să nu mă cert eu cu mine mai târziu, a vrut să aplaneze un potențial conflict interior. :)) Ne-a plouat, am rătăcit și drumul, dar faptul că am ajuns la Charles Bridge și l-am văzut gol în toată splendoarea lui, a meritat fiecare picătură de apă. ❤️

2. Africa de Sud, februarie 2020. Era prima seară după ce am ajuns în Kruger. Când am ajuns în micul lor aeroport ne-a izbit un val de căldură, erau în jur de 37 de grade. După un super safari în care s-a terminat cu tunete și fulgere, ne-am dus în cameră să ne schimbăm pentru cină. Când să ieșim din bungalow și să mergem către restaurantul care era la vreo 2 minute de mers prin grădina lor, a început să plouă puternic, cu bulbuci. Eu eram îmbrăcată cu rochiță de vară, dar așa am mers, nu m-am mai schimbat. Cu tot cu umbrelă, am ajuns uzi leoarcă la restaurant. Restaurantul era deschis din punct de vedere arhitectural, adică doar acoperiș și 2 pereți. Ploua atât de tare, fix ca o furtună de aia amazoniană, încât picăturile intrau pe diagonală în restaurant. S-a luat curentul. Masa a fost gata în 30 de minute, am avut parte de dans și mâncare bună la lumina sfeșnicelor. Am avut un vibe bun, m-am simțit extraordinar de bine și nu m-a deranjat că ne-a plouat. Bun, cu vibe-ul ăsta din suflet urmează să mergem în cameră. Ajungem la bungalow și observăm că nu avem lumină și curent. Știind povestea de la restaurant, ne-am gândit că nu au un generator atât de puternic în mijlocul rezervației și că a doua zi vor repara ei ce a stricat furtuna, așa că cu ajutorul lanternei de la telefon m-am demachiat. Ne-am adaptat foarte repede la viața asta în întuneric, pentru că aveam experiență de la serialul “See” în care toată lumea era oarbă, normal. :)) Ne-a făcut și mai recunoscători pentru faptul că avem o vedere bună. Dimineața la 5 mă machiez tot la lumina lanternei de la telefon. Mergem într-un alt Safari la 6, iar când ne întoarcem la ora 9 la micul dejun începem să îi întrebăm pe toți cum le-a fost pe întuneric aseară. Ei bine, toți au avut lumină în vilele lor. :))) Iar cei care nu au avut atunci când au ajuns în cameră: “A, păi am sunat repede la recepție să vină să repare, și au reparat.” :)))) Am stat să mă gândesc, noi de ce nu am făcut asta? De ce ne-am adaptat imediat situației? Și a venit răspunsul: pentru că ne place aventura! 😂Noi ne-am distrat super tare și pe întuneric. Nici nu ai cum să nu te distrezi într-un asemenea bungalow cu piscină proprie și cu o ditamai curtea cu vegetație în spatele camerei, în care nu te vede nimeni... iykwim. ;)

3. China, octombrie 2017. Noi am fost invitați în China de către niște parteneri de afaceri la nunta fiului partenerului nostru. În cele 10 zile am avut un program prestabilit de ei. Nu ne-am abătut deloc de la el pentru că suna bine. În ultima zi de stat în Beijing era stabilit să mergem la Zidul Chinezesc, după care aveam să plecăm la Disneyland în Shanghai a doua zi. Cu o zi înainte de zid, ne-au spus că urmează niște ploi puternice și nu prea este indicat să mergem la Zidul Chinezesc și dacă am dori mai degrabă să stăm la hotel să ne odihnim. Vă dați seama? Eu, Roxana, să stau în China, să rămân în hotel și să ratez șansa să văd Zidul Chinezesc! Pfff... păi dacă voiam asta, rămâneam în hotel la Podu’ cu lanțuri, că și așa locuiam acolo într-o cameră de 2 luni. Era fix în perioada aia în care munceam ca nebuna de la 6-7 dimineața până la 2-3 dimineața, zilnic. Alin, Roxalia și părinții mei erau în același asentiment cu mine, voiau să vadă Zidul indiferent de vreme. Le-am spus că oricât de tare ar ploua, noi vrem să mergem. S-au conformat și a doua zi ne-au trimis acolo cu ghidul (o chinezoaică vorbitoare de română, după ce a învățat limba aproape la perfecție în Universitatea din Beijing) și cu încă un cuplu (ea fiind directoarea lor). Am ajuns la poalele Zidului, ne-au cumpărat bilete și ne-au spus că ne așteaptă acolo că lor li se pare periculos. Credeți-mă, în afară de ploaia cu bulbuci, nu a fost absolut nimic periculos. La fel, noi aveam un super vibe. Râdeam și făceam glume ca niște copii mici năstrusnici, ne bucuram că ne-au adus acolo, deși încercau cu o zi înainte să ne convingă să nu mai mergem (probabil le era lor lene după atâtea drumuri cu noi peste tot). Vântul și ploaia băteau din toate părțile, ne opream din când în când să îi storc Roxaliei șosetele de apă, dar bucuria pe care am simțit-o atunci, chiar nu aș putea să o redau în cuvinte. Niciunul nu a răcit.

4. Bacău, septembrie 2019. Bucățica asta am scris-o chiar atunci pe Instagram, așa că dau copy paste, ca să se simtă mai bine vibe-ul meu din acea seară: 

Treaba stă în felul următor: Eu și Alin ne-am băgat la un challenge pe Strava, în care timp de 4 săptămâni, începând cu 2 septembrie, trebuie să facem activități (alergat, pedalat, înot, forță, etc) timp de minim 5 zile pe săptămână. Ieri ar fi trebuit să ajungem în Ro pe la 17:30 și ne planificasem noi o alergare la ora 19:00. Dar cum a avut avionul întârziere 4 ore, am intrat în casă la 22:00, așa că planul a căzut. So, a rămas să venim acasă azi (3 septembrie) pe la 18:50 și să alergăm la 19:00. Dar pe la 19:15 când voiam să plec de la Pod, văd un pui de cățel maidanez (cam de 10 luni), tare jucăuș, prin grădina de vară. Super drăgălaș, dacă îi spuneam “cuțu, cuțu” venea la mine, se rostogolea, se juca, mă lăsa să-l iau dintre picioarele clienților. “Îl iau acasă”, mi-am zis. Cu mine îl aveam și pe pisoiul meu, dar stătea în cușca lui. Îi pun pe amândoi în mașină, îi scriu lui Alin să mă aștepte în parcare acasă că am să îi arăt ceva. Ajung, el era sprijinit de mașina lui, ies repede mai întâi eu și mă întreabă: “Doi?” Simțea că mai am un animal în plus cu mine. :)) Intrăm cu el în casă, și înainte să îl pun în contact cu Dragonu’, verific sexul. E fetiță. Se miros, dau din coadă, toate bune și frumoase. Mă îmbrac repede, îmi iau doar bustieră sport și leggings și la 7:40 ieșim la alergat. Alegem tot traseul nostru de 7 km, prin pădure, lângă dig, apoi parc. După kilometrul 3, începe să plouă tare. A fost un mod fain de a mă face să alerg și mai tare următorii 4 km, chit că aveam adidașii și șosetele îmbibate cu apă. Îmi bag telefonul în bustieră și alerg cu ritmul de apx 5:45/km. Ca niciodată obstacole: a început să îmi sângereze un deget de la picior, mă durea tare în stânga sus, a început să mă usture ochiul drept, posibil să fi început să se dizolve musculița care îmi intrase în ochi pe la km 2, se prindeau de talpa mea tot felul de crengi cu spini pe care le căram câțiva metri. Alin mi le smulgea și încerca să mă ambiționeze, el mereu are darul de a mă motiva: “Bravo! Ești bună, continuă așa! Alergi foarte bine!”

Am ajuns acasă udă leoarcă, dar cu o mare satisfacție, îmi dau jos ultra “booștii” mei albi, deveniți negri, mă întind pe podea și îmi pun întrebarea supremă: Oare ce nume să îi pun?

Later edit din martie 2020: Cățelușa e încă alături de noi, am vaccinat-o, am sterilizat-o, am cipat-o și i-am pus numele Samhara Kali. A rămas super jucăușă. E genul de cățel care atunci când dă din coadă, i se mișcă tot corpul.

5. Saturn, iulie 2016. Eram cu Roxalia (atunci avea 5 ani jumătate) la mare chiar pe plajă, singure, la o plimbare. Era trecut de ora 16. Ne aflam în acel moment de conectare mamă-fiică, ne simțeam bine, făceam glume și aveam inima deschisă amândouă. Ne îndepărtasem de hotel, cam la 10 minute de mers pe jos. După vreo 2 minute de picături a urmat o ploaie de vară puternică, cu bulbuci. Timp în care am putut să mă retrag cu ea sub copertina unui magazin. S-au mai retras lângă noi aproximativ 5 oameni. Am așteptat acolo vreo 2-3 minute să se oprească ploaia. M-am gândit că dacă rămânem acolo, ar mai putea dura și o oră.
Mă aplec către Roxalia și o întreb: “Ești pregătită să trăiești o aventură?” Răspunsul ei a venit când nici nu am terminat bine întrebarea: “Daaa!”. “Bine, Roxalia... la 1, 2, 3 și... fugim prin ploaie până la hotel!”.

Am început să ne îndepărtăm de acei 5 oameni, cântând și țipând de bucurie că trăim acea aventură, cu ploaia caldă de vară peste noi, m-am întors să văd ce fac oamenii care au rămas acolo, se uitau cu jind la noi, parcă ar fi vrut și ei să aibă parte de o aventură. Dar au rămas pe loc, nu s-au aventurat... pentru că ei n-aveau inima deschisă.