Primăvara lui 1999. Sau 2000. Undeva pe acolo. Mama ne cheamă în bucătărie și îmi spune mie și fratelui meu:

- Am făcut orez cu urzici. Urzicile sunt bogate în blablabla (nu e ca și cum ne-am dat silința să ținem minte informația, deși aveam 11-12 ani). Mi-ar plăcea foarte mult să mâncați o porție mică și pentru asta vă voi da fiecăruia câte 100.000 lei.

     Dragi cititori, nu vă entuziasmați. Ar fi echivalentul a 10 lei acum, doar că valoarea era un pic mai mare. 
Accept pactul, mă așez la masă, tac mâlc și mănânc.

Ion acceptă și el, dar parcă era pe punctul să încheie cel mai tragic pact din viața lui. Cu o expresie de maximă suferință, fiecare furculiță dusă la gură părea un coșmar, dramatiza fiecare îmbucătură. Se strâmba, se scârbea, părea că se otrăvește. Nu știu dacă se prefăcea, căci noi am fost actori mereu (povestesc pe larg în următoarea postare) sau chiar i se părea un chin să le mănânce.

În dreapta lui, mâncam eu liniștită. Le savuram. A fost momentul în care m-am îndrăgostit de urzici. Știam că îmi vor plăcea și oricum voiam să le mănânc din momentul în care le-am văzut cum arată și din momentul în care am simțit mirosul final. Plus, intrasem deja în vârsta curiozității de a gusta multe mâncăruri noi și de a-mi educa gustul. Dar am tăcut mâlc ca să primesc banii. 
Poate nu e drept cum am procedat, însă mama oricum ne mai dădea bani cu drag și, probabil, dacă avea și mai mulți ni i-ar fi dat pe toți, deci nu am simțit că o trădez. 

Atunci am realizat cum e să faci bani din ceva ce-ți place. :)) Și uite-mă acum, dragilor, făcând bani din pasiunile mele. 😁

Bine… și Ion face bani din arhitectură, care e pasiunea lui… dar postarea asta este a mea, nu a lui, A MEA! :)))

P.S. A fost un moment când am refuzat banii mamei și nu am tăcut mâlc, luându-i. Cumpărasem o nouă revistă Cool Girl. Nu știu de la ce mă ciondănisem cu Ion (eram deja mari, 13-14 ani), dar am început să tragem de revistă. Mi-o rupe. Furioasă, încep să mă plâng mamei, și ca să pară totul dramatic, îi spun că această revistă este a prietenei mele. Cum să i-o mai pot returna așa, ruptă? Sărmana mamă, care nu știa cum să se împartă între cei doi fii ai ei, și care era mega sătula de certurile noastre dese, se întoarce la mine cu banii și mă roagă să îi cumpăr prietenei mele o nouă revistă. Când a întins banii, am realizat instant cât de mult începe să mă apese acea minciună, m-am simțit deodată foarte prost, o mințisem voit pe mama, și ea era atât de bună, iar eu ca să câștig un război cu frate-miu, am fost în stare să mint persoana pe care o iubeam. A fost pentru prima dată când am simțit atât de profund ce înseamnă regretul autentic și, în două secunde, i-am zis adevărul.