Când sunt doar eu cu Alin nu pronunț îngeri, ci “ingheri” (cu i, nu cu î).

Și asta pentru că mă duce cu gândul în trecut, la un moment din copilărie, de când eram în vacanță la bunicii paterni.

Să fi avut eu vreo 9-10 ani, mă deplasam spre capătul satului, într-o parte în care mergeam mai rar… Ajung în acea zonă și văd cum dintr-o căsuță mică (mai mult prăpădită decât zdravănă) de pe partea dreaptă, iese deodată un băiețel de 4 ani și dă fuga spre poartă.

Îl observ cum străbate toată curtea cu picioarele lui mici, vine spre noi super entuziasmat. Mă observă pe mine, pe bunica mea și pe mama lui care se oprise să vorbească cu noi. El mai avea 8 frați, cu siguranță eram mai mulți pe acolo, dar nu mai țin minte câți. :))

Își deschide pumnii mici, văd pitit un pițigoi și-mi spune:

- L-am prins în gheam, în casă.
- În geam? întreb eu.
- Da, era în gheam.
- Aha. 😊
- Era în gheam.
- Frumos. 😊
- Din gheam l-am luat.
- Ok.
- Uite ce mic și drăguț este. Era în gheam.

Practic, acest cuvânt, “gheam”, a fost o mantră atât de puternică pentru mine încât simt de multe ori nevoia să reproduc greșit grupul de litere “ge”, și să-l transform în “ghe” în fața lui Alin, dar și pentru că mă face să mă simt inocentă și-mi amintește de acel băiețel cu inima pură. ❤️