De când sunt adult îmi este mai ușor să îmi hrănesc dorința de adrenalina prin orice îmi trece prin minte (parașuta, sărituri în apă de pe stânci, bungee jumping, viteză pe bicicletă, roller coastere gigantice și tot felul de alte nebunii). Am acces, îmi este ușor din orice punct de vedere.
Dar când eram mică, fără independență financiară și fără acces la lumea largă, adrenalina mea depindea de vacanțele la țară și de multe ori, de căruțașii care treceau cu căruța la deal.
Puteam să îi ochesc și pe cei care mergeau la vale, dar îi alegeam mai mult pe primii amintiți.
Adrenalina se secreta dintr-o experiență care avea să se întâmple în felul următor:
- Ocheai căruța.
- Nu făceai contact vizual cu nenea care mâna calu’.
- Te puneai pe furiș pe coada căruței.
Și din punctul acesta adrenalina putea fi light sau high.
Light: Căruțașul te observa dar nu îți făcea nimic, și te bucurai de o viteză medie a calului.
High: Nu doar că el încerca să te biciuiască și să țipe la tine, “Dă-te, băăă, jos” (sau “Dați-vă, băăă, jos de pe coada căruței!” când era coada mai lungă și noi vreo 3 copchii), dar mâna și mai tare calu’. Și ajungeai la un punct în care ți-era frică să sari din cauza vitezei sau frică să rămâi din cauza biciuirii. În punctul ăsta, adrenalina era la maximum.
Chiar și secretată în modul acesta brutal, tot râvneam după ea și repetam experiența. Asta se întâmpla vara, căci iarna venea cu alte tipuri de experiențe.
Experiențe ce implicau sănii la vale printre copacii din pădure, vânătăi, trenulețe formate din sănii & co. Merită povestit în altă zi. ❤️