O poză cu mine și Ion, de când aveam eu 2 ani, și el 3. Doi ani și un scalp impecabil. Mai dura asta  cu impecabilitatea încă vreo 2 ani și urma acest tablou: Aveam in jur de 4 ani. Eram la bunicii materni în ogradă (aka curtea din poză), iar frate-miu voia să mă plimbe cu roaba. M-am urcat în ea și eram pregătită pentru o aventură de nedescris. S-a chinuit Ion să mă ridice, cred că a reușit un pic, că altfel nu s-ar fi întâmplat să o lase deodată cu putere jos, iar ceafa mea să se izbească zdravăn de o cărămidă. Cam cu intensitatea cu care țâșnea sângele din spatele capului, cam cu atâta intensitate urlam și eu.

Vine bunicu’. Observă ce am pățit, super f*king calm se îndepărtează de mine, se întoarce mai apoi cu o cârpă (de genul prosop de bucătărie, aka ștergar, sau cum doriți voi să îi spuneți). În clipa aceea, în momentul în care a ținut prosopul strâns de ceafa mea, durerea s-a dus în totalitate. Mă simțeam în siguranță cu bunicu’. Sentimentul de atunci nu îl pot uita. Deși nu de el eram răsfățată zilnic, bunica era aceea care ne făcea gogoși la micul dejun și toate poftele, în schimb, bunicul doar “ne observa”, ne iubea prin propriul său limbaj de iubire, dar chiar și așa, am simțit o conexiune puternică cu el. Ne iubea și ne iubește. Îi iubesc pe amândoi și mă bucur că îi am în viață. Acum a venit momentul ca datorită nouă, ei să se simtă în siguranță. Schimbăm rolurile.

Stați acasă pentru bunicii noștri dacă aveți impresia că voi sunteți invincibili și că nu veți păți nimic. Dacă aveți bunici care stau la oraș și ies din casă, vorbiți cu ei la telefon și explicați-le frumos de ce este important să rămână acasă, fără să-i panicați. Pe voi sigur vă ascultă, că vă iubește! Un om informat este un om puternic.

#StațiAcasă!