După Semimaratonul de la Bacău de acum 3 săptămâni, prinsă cu înscrierea la facultate, școala de NLP și alte responsabilități existente, nu am mai văzut alergatul prioritar și astfel am alergat foarte rar.
Știam că în scurt timp avea să aibă loc Bucharest Marathon and Halfmarathon, dar pentru că Alin nu a zis nimic referitor la el, și cum nici eu nu îmi lansasem vreo intenție, stabilisem oarecum în mintea mea să nu merg anul acesta, deși ardea așa ușor o dorință de anul trecut, de la ediția anterioară, de când îmi pusesem eu limita aceea “Eu nu voi putea alerga niciodată un semimaraton.”
Cu 2 săptămâni înainte de Bucharest Marathon, Zuzu Fit Romania face un concurs online unde pune la bătaie 5 înscrieri la ce curse își doresc câștigătorii. Mă înscriu la concursul cu tragere la sorți și îmi zic “Dacă Universul vrea ca eu să particip la Semimaratonul de la București, atunci voi câștiga o înscriere.”
Și ce credeți? Universul a vrut. Și uite așa, doar cu 3 alergări mici făcute în ultimele 3 săptămâni înainte de concurs, m-am dus la București.
Alin și finul nostru, Radu, au alergat alături de mine. Alin mai puțin alături. 
) A terminat cu aproape 1 km înaintea mea. Dar Radu, să îi dea Dumnezeu sănătate, a fost pacemaker-ul meu. ) Radu a terminat anul trecut semimaratonul cu timpul 1:36:00, iar anul ăsta, din cauza mea, l-a terminat în 2:07:15. Bine, din start mi-a zis că nu vrea să își doboare acum recordul, ci să stea cu mine, să îl fac sub 2:00:00.
Ce am învățat din experiența de la București:
- Dacă pornești tare-tare la început, dar nu ești antrenat și nu ai resurse, de la mijlocul cursei până la final o să fii rupt de oboseală. Asta mi-a zis mereu Alin, dar nu am vrut să îl ascult până acum, crezând că startul e important, după care menținerea lui. Dar nu mereu îl poți menține. De asta mi-a și demonstrat acum, a stat primii 4-5 km la câțiva metri în spatele meu, după care m-a depășit și dus a fost până la final.
- Gelurile pot face uneori mai mult rău decât bine. Pe la kilometrul 8 am luat un shot, iar pe la kilometrul 15 am luat 2 guri de gel, după care am băut apă. Ultimii 3 kilometri au fost mega grei, eram amețită, mi-era teamă să nu leșin. Bine, nu neapărat leșin de ăla clasic... cred că mai degrabă mi-era teamă să nu mă opresc de tot din cauza amețelii. )) Am trecut prin nșpe mii de stări și dacă aș fi fost singură... nu știu ce aș fi făcut. ) Poate mă împuterniceam, sau poate clacam, habar nu am.
- Mai bine să alergi pe frig decât pe un soare puternic. Au fost 24 de grade ieri în București. “Trăiam” pentru zonele cu umbră, și asta mă făceau să alerg uneori cu spor, îmi spuneam în gând “Hai Roxana, că peste 500 de metri urmează o porțiune de umbră.” ) Din cauza efortului, dar și a căldurii, pulsul constant a fost la mine de 188 bpm, iar maximul de 201.
- Că pot face un semimaraton fără să ascult muzică în căști, deși le aveam în urechi. Radu a fost “vocea din căștile mele”. Cam o oră jumătate din două mi-a vorbit. ) Când se mai oprea din vorbit, îi spuneam să mai bage câte un discurs motivațional. Săracul. ) A început lumea să se adune pe lângă noi, ca să asculte vorbele lui, îi ajuta și pe ei. )
- Că uneori 24 de kilometri alergați fără oprire pot fi mai ușori decât 21 de km alergați cu 3 opriri la punctele de hidratare. Dacă e să fac o paralelă între cele 2 semimaratoane, cel de la București a fost mult mai greu. În Bacău a fost pe plan drept, Bucureștiul a avut mai multe planuri înclinate și asta s-a simțit super bine. Și parcă aerul a fost mai sufocant. În Bacău, jumătate de traseu a fost prin parc, respiram aer mult mai curat.
- Că pot alerga uneori kilometri întregi ținându-mă de braț cu încă o persoană.
- Că ceasul de la mână dă rateuri. Am dat drumul la ceas în același timp cu finul meu, am trecut linia de start și cea de finish în același timp, și tot ne-a dat pace-ul și numărul de kilometri diferite. Eu am terminat 21,03 km cu pace-ul de 6:03, iar el 21,30 km cu pace-ul de 5:58.
- Și nu în ultimul rând am cunoscut o nouă latură a lui Radu, cea a răbdării. Ca să înțelegeți: facem acuși 7 ani de când ne știm, ne înțelegem super bine, dar a pus în ultimii anii presiune pe mine din punct de vedere al vieții sportive. Orice aș face nu e mulțumitor. ) E genul de om care te împinge să îți depășești limitele fizice. Bine-nțeles, nu ca un pedagog bun, ci cu înjurături, dar sunt bune și alea la momentul potrivit. ) Prin februarie mi-a dat block pe Strava și mi-a zis că mă deblochează dacă alerg în martie un total de 40 km. Așa am început eu călătoria asta cu alergatul, de atunci. Am alergat mai bine de 50 km în martie și mi-a dat unblock. Iar acum la semimaraton, mă așteptam să îmi zică la un moment dat “hai nașa, că ești prea slabă, mă duc înainte!”. Dar nu, nicidecum, a stat cu mine până în ultimul moment și a avut grijă de mine ca și cum aș fi fost un copil mic: “Mai vrei apă? Te dor picioarele? Păi dacă nu, ești bine-bine! Dă să-ți țin eu gelul (deși îl scosesem din centură și trebuia să îl țin în mână doar câteva sute de metri până la punctul de hidratare). Nu te mai stresa! Lasă ceasul! Ești bine, crede-mă! Mai vrei apă? Respiră corect! Cât ai pulsul acum? Hai că ești mult mai bună decât miile de oameni din spate! Mai vrei apă?” ))
Semimaratonul acesta nu a fost doar despre împingerea limitelor, ci și despre prietenie și recunoștință.
Mulțumesc, Radu finu’ bunny-pacemaker!
