Ca orice copil, până la vârsta de 6 ani cred că am făcut zeci de năzbâtii și am spus zeci de lucruri trăznite, unele inteligente, altele cu impact emoțional ridicat și lista continuă.

Evident, puține îmi mai amintesc eu, și la fel și ai mei (am mai scris pe blog: asta se întâmplă pentru că nu și-au notat!).

Și astfel am câteva povestioare (nu știu dacă mai mult de 20) pe care ai mei părinți și ai mei bunici mi le tot povestesc iar și iar la fiecare reuniune. Sunt și povestiri pe care mi le-au zis o singură dată și gata. Eu o să redau mai jos câteva pe care le voi auzi de zeci de ori în viitor. :))

1. Faza cu cățelul nostru Lessie cu care am fugit de acasă la vârsta de 3 ani. Am fugit de acasă = m-am ascuns sub un teanc imens de lemne în curtea casei, cu tot cu cățel, și am stat mai mult de o oră acolo. Dacă ai citit "testamentul meu" pentru Roxalia, sigur îți amintești  de faptul că eu și familia mea am locuit la casă timp de 2 ani pe un deal, lângă o padure. Ții minte? Unde aveam șerpi de casă pe post de animale de companie. Bun, acolo s-a petrecut acțiunea. Și m-a găsit tata, în momentul în care a văzut sclipind 4 punctulețe sub lemne. Ochii mei și ai cățelului negru. Nici acum nu își explică cum de am convins cățelul să stea cuminte cu mine acolo. Și nici acum nu își explică cum de eu eram singura care călăream un cățel mioritic scăpat de la nu știu ce stână, și care se adăpostise la noi în curte. Mârâia la toți, dar pe mine mă lăsa să îl călăresc. Am anumite imagini cu el în minte: era imens (abia reușeam să mă cațăr cu picioarele pe el), era alb și super mega fluffy.

2. Faza de la 2 ani cu ciocolata. Eram la țară, stăteam pe scări afară și plângeam. Tata a venit la mine și mi-a zis: -Dumnezeule, Roxana... te rog, încetează cu tantrumul ăsta!

Glumesc, pe atunci încă nu se zicea tantrum la crizele de furie. A venit la mine și mi-a spus: - Roxănel, dacă îți dau o ciocolată promiți că nu mai plângi? (așa făcea el parenting cu mine).

Am luat-o și nu am mai plâns. Vine fratele meu la mine (3 ani avea):

• Îmi dai și mie puțină ciocolată?
• Da' ce, tu ai plâns?

Povestioara nu e cine știe ce.... dar crede-mă ca am auzit-o de 13294 de ori.

3. Faza de la 2 ani cu mâncarea. Eram la țară, mătușa mea a vrut să mă îmbuce și i-am spus: Nu, mănânc țingă (aka singură).

Simplu, nu? O singură replică care mă urmărește la toate reuniunile noastre (n.r. noi facem minim 2 reuniuni de familie pe an la țară). Mătușa mea încă mă imită și acum și îmi spune cât de ambițioasă și înțepată eram.

4. Faza cu cojița de la 3 sau 4 ani. Eu zic că aveam 4 ani de am pus accent pe partea emotională. Aveam o cojiță deasupra quadricepsului, să zicem la vreo 10 cm deasupra genunchiului, care se formase în urma unei obrăznicii. Cojița abia se formase, rana era proaspăt prinsă. Apoi făcusem o altă obraznicie, nu știu ce, dar posibil una imensă de l-am scos pe tata din sărite, a venit cu o nuielușă la mine și zbang îmi dă una peste quadricepsul meu... la fix 10 cm în sus deasupra genunchiului, fix pe cojiță. Lovitura a fost foarte ușoară, dar cojița sare în aer, sângele începe să curgă și eu doar cu o lacrimă în ochi, cu o față de nevinovată și cu o voce calmă: "Uite, tata, curge sânge..."

Stau și mă gândesc acum... la cât de obraznică am fost când eram mică, cum de nu am fost super pedepsită? Cum au reușit ai mei să mă crească așa... "zbrehudă"? Sau bunicii mei care m-au crescut câțiva ani buni? Ei erau și mai buni. Erau genul ăla de bunici pe care îi regăsim în poveștile pentru copii. Bunici cu suflete de aur și... mereu cu gogoși la micul dejun.

Pedepse ușoare am mai primit amândoi de la tatăl nostru. Nu exista să greșească doar unul dintre noi, și doar acela să fie pedepesit. Trebuia să ne pedepsească pe amândoi în același timp, chiar dacă celălalt nu avea nicio treabă. :)) Eu cred ca nu ne-a pedepsit intens din 2 motive: 1. Nu afla mereu de toate prostiile noastre. Mama ne certa, dar ne și acoperea. Mama ne-a acoperit toată viața... draga de ea. 2. Când era tata mic era o pacoste, și făcând probabil singur comparație cu obrăzniciile noastre poate se gândea că nu meritam vreo pedeapsă. Când ne povestește tot ce a făcut el, îmi dau seama că Ion Creangă e mic copil pe lângă el, și dacă s-ar apuca să își scrie povestea vieții într-o carte, acea carte va deveni best seller. Dar până atunci mai este. Momentan a scris zeci de poezii frumoase pe care vrea să le publice cât mai curând.

5. Faza cu ursulețul. Asta mi-o povestește mereu bunica maternă. După ce m-a născut mama, la puțin timp se duce cu mine la țară, să mă prezinte bunicilor mei și fratelui meu care era deja acolo. Mama m-a îmbrăcat într-un ursuleț de pluș cu glugă și urechiușe (știți voi compleurile de genul ăsta... și uite că existau și pe vremea lui Ceaușescu). A intrat în casă și m-a lăsat pe pat. Iese din cameră. Intră bunica. "Vaaai, o jucărie de pluș pentru băiat!" Și când să mă ia și să mă dea "băiatului", eram eu... un ursuleț cu ochii mari și plini de viață. Așa m-a cunoscut bunica. Primul nostru contact.

6. Faza cu "1,2,3,4,5,6... Roxana!" de la 1 an si un pic.  Tata încerca să mă învețe să număr până la 10. El număra și eu la fel, după el. Doar că nu număram logic ci repetam ca un papagal în timp ce mă jucam cu degețelele de la picioare. El s-a prins de asta la un moment dat și în loc să treaca la cifra 7, a strigat "Roxana!"... iar eu după el: "Roxana!".  Și l-a amuzat atât de tare  încât aud de la tata mini povestioara asta de vreo 5 ori pe an... încă mai face mișto de mine.

Ca să înțelegeți mai bine reacțiile, ar fi fost interesant ca eu să fi putut introduce tonul tatălui și pe al meu în această postare. :)) Dar nu se poate, așa că nu știu ce s-a înțeles din ce am scris. :))

Și lista ar continua, povestiri sunt multe de genul "tata m-a aruncat când aveam 3 ani în lacul de 2 metri din fața casei pe motiv că <<așa o să învețe>>", dar nu are rost să mai scriu despre asta, căci postarea aceasta nu este despre mine... ci despre Roxalia, de fapt. M-am întins cu vorba/scrisul.

În postările anterioare din categoria "Roxalia" am scris rareori (și mi-ar plăcea să transform acest cuvânt în "deseori") anumite replici de ale ei, sau povestioare scurte. Astfel, când o să fie mare să poată să își facă un contur a ce era ea când avea câțiva anișori.

Și m-am gândit să scriu azi despre câteva momente cu Roxalia după ce am primit un telefon de la mama mea și mi-a spus:

"Râd singură prin casă de câteva minute. Mi-am amintit ce am vorbit cu Roxalia aseară când tu nu erai aici. Și decât să râd de una singură, mai bine împărtășesc momentul și râd împreună cu tine."

Îi spune Roxaliei: - Peste 2 zile ai serbarea, te rog frumos să nu mai fii emoționată, o să vezi că totul va fi bine și o să iasă extraordinar. Deci, fără emoții, da?

-Știi... (cu o voce înceată, ușor timidă și cu ochii în pământ)... de obicei când are loc serbarea la grădiniță o văd pe mama în față, stând pe scaun, și ea e așa frumoasă și are un zâmbet așa frumos încât mă face să mă emoționez.

-Roxalia, dar e mama ta... cum să îți fie rușine de ea?!?

-Da, dar e așa frumoasă, și zâmbește și se uită într-un fel la mine încât mă emoționez.

-Roxalia, dar...[încearcă să o facă să înțeleagă că nu trebuie să îi fie rușine de mine].

- Dar e așa frumoasă și are un zâmbet frumos... și o privire care mă fixează și mă pierd...

Deci mă prăpădeam de râs la telefon. Mai ales că mama o și imita, din "frumoasă și zâmbește așa frumos" nu m-a mai scos. Orice i-ar fi zis mama, ea băga replica asta.. și toată discuția a durat aproape un sfert de oră.

~.~

Tot aseară înainte să o duc pe Roxalia la mama mea. Eu, Roxalia și Alin în bucătăie. Roxalia stătea pe scaun la masă și mânca liniștită pepene (mai stă și ea liniștită, ce credeți?!?). Eu și Alin stăteam în picioare la un metru de ea și vorbeam diverse. După 5 minute în care tot vorbeam și Roxalia nu părea să aibă treabă cu noi, îl întreb pe Alin ceva:

- Kvksvnhsv jbjbvhgf? (asta era întrebarea mea către Alin, și am scris-o așa pentru că nici nu mai țin minte ce l-am întrebat, țin minte doar reacțiile) :))

- Nu.

- Nu?!?  (eu uimită)

Și se bagă Roxalia extrem de serioasă:

-Nu! Ți-a zis deja!

:))))

~.~ amintire din 13 aprilie pe care am găsit-o scrisă în telefon: ~.~

-Mami, toti bărbații sunt educați?

-Nu, scumpo, sunt și bărbați needucați.

- Dar Alin este educat!

Ce și-a dat ea seama....

Am scris aproximativ 1500 de cuvinte pe azi, este de ajuns..

Mai revin...

Roxalia... 5 ani și 7 luni.