Ieri mi-am făcut timpul necesar să merg în mansarda din casa părintească și să sortez hăinuțele Roxaliei pe categorii. Pe 4 rafturi le-am așezat de la 0-3 luni, 03-12 luni, 1 an - 2 ani, 3 ani - 4 ani.

"Vaaai, și când ai dat de body-urile alea mici mici mici, nu ți s-a făcut dor să mai faci un bebe mic mic mic?" m-ar întreba prietenele mele (cele mai sensibile). Nu, nu mi s-a făcut dor. :)) Mă uitam la hăinuțe, știam chiar și de câte ori apucase să le poarte Roxalia, îmi erau dragi, au venit în suflet amintiri, dar nu s-a produs nicio furtună maternă lăuntrică.
Nici măcar atunci când am văzut diferența dintre papuceii de la câteva luni și cei de la 4 ani. Nu, nici măcar.

După 6 ore de muncă, (încă mai am de sortat hăinuțe de nou-născut), am dat de cutia mea cu scrisori de la 13 ani. Am luat-o cu bucurie și am dus-o acasă.

Astăzi am deschis-o și m-au răscolit o groază de amintiri. Am numărat scrisorile, și sunt 185 (fără vederi și felicitări). Începusem în 2001 să corespondez mai întâi cu persoane cunoscute, cu prietenii mei pe care îi întâlneam la țară în vacanțe, cu verișoarele mele, cu colegele, etc. Asta până la 14 ani. Îmi intrase mania corespondenței în sânge. Exact cum e Facebook-ul acum pentru mulți dintre noi/voi, doar că atunci decurgea totul mai lent, imaginați-vă că se petrecea totul pe un browser de genul Internet Explorer. :))) Dar și mai prost de atât. Aveam oricum răbdare. Răbdare să scriu, să merg la poștă, să aștept răspuns, etc.

Până într-un moment în care nu am mai avut răbdare, și voiam să primesc în fiecare zi a săptămânii câte o scrisoare. Și ce era să fac?!? Am trimis anunț pentru corespondență la Tv Satelit. Nu râdeți, chiar am făcut-o. Și nu, nu suna a anunț matrimonial, mai ales ca mi-am lăsat și vârsta mea precoce în text.  Era ceva de genul "vreau să corespondez cu tineri din toată țara". Tineri. Ha ha ha!

Și veneau zeci de scrisori. Le-am luat pe rând, au trecut printr-un filtru de genul castingului, și mă hotărâsem să corespondez cu câțiva baieți și câteva fete. Cu acele persoane care scriau corect și citeț, și care păreau cumsecade.

Eram foarte ordonată. Țineam toate scrisorile într-o cutie, le numerotam*, scriam pe fiecare plic în parte dacă am răspuns la acea scrisoare sau nu.

le numerotam* = la fiecare în parte scriam a câta scrisoare este de la acea persoană, astfel le știam ordinea în cazul în care doream să le recitesc pe rând.

Și după atât de multă foială, privit plicuri (reclamele de pe unele), trecut cu mâna prin toate, numărat scrisori, am extras la întâmplare o scrisoare a unui băiat. Numele lui nu îmi zicea absolut nimic, uitasem complet că am corespondat cu el. Nu am verificat să văd câte scrisori erau de la el în total, dar pe plic scrisesem "nr 3 - trimis răspuns". Am deschis-o și am citit toată scrisoarea. Și deși mi-am zis că nu mă interesează să îi caut pe unii dintre ei pe Facebook, nici măcar de fun... m-am gândit că tipul ăsta are un nume ciudat (ciudat = nemaiîntalnit, unic, are numele unei cofetării de la noi, etc), și clar dacă îl voi căuta, îl voi găsi.

Și am făcut-o! :))) Un pic de distracție nu are ce strica. Îi scriu numele și ambele prenume la căutare și ajung la el.  Ghiciți ce? E paparazzi la Spynews.ro. :)) Localitatea e bună, e cea de pe plic, deși acum locuiește în București. Nu avem prieteni comuni, dar are multe informații afișate public. Cum ar fi să îi trimit un mesaj și să îi zic: "Crezi că nu știu că în primul an de liceu aveai 21 de fete în clasă, și voi erați 4 băieți și vă plângeați că nu aveați cum să jucați fotbal, pentru că ele voiau doar tenis și volei? Și că ai vrut să fii și tu ca mine șef de clasă, dar nu te-au lăsat fetele? Și crezi că nu știu că emisiunea ta preferată era "Din dragoste"?" :))

70,785% el a uitat de perioada în care coresponda, și sigur nu își mai amintește numele meu. Probabil se va speria daca i-aș scrie ceva de genul. :)) Și cum sunt bună la suflet, îl voi lăsa liniștit.

Amuzant, nu? Hai bine, măcar semi amuzant. Amuzănțel.

În cutia cu amintiri, am mai găsit tot felul de bilețele din generală pe care ni le plasam noi prin bănci. Erau și atunci tot felul de bisericuțe, "clanuri" (așa cum le numeam), curiozități, intrigi, etc. Am citit câteva dintre bilețele, și mă minunam... Doamne, ce generație. :)) Și uite peste ce am dat, peste un bilețel pe care îl găsisem la sfârșitul orelor în banca unei colege cu care nu mai vorbeam (deși fusesem prietene bune). Nu știu dacă vă puteți da seama câtă bătaie de cap era pe atunci. :))) Uneori mi-e teamă că va trebui să trec prin toate astea din nou și cu Roxalia. Prevăd viitorul: "Mamă, nu mai sunt prietenă cu S., acum sunt prietenă cu P." Peste 3 zile: "Mamă, știi... P. este insuportabilă, mâine mă voi împaca cu S. Îi voi scrie un bilețel."  :)))

Și eu care credeam că doar acum sunt frumoasă și deșteaptă. Ha ha ha. Pe bune, când eram mică eram de părere că sunt doar deșteaptă.

Și să trec la lucruri un pic (doar un pic) mai serioase. Am dat de plicul primit de la IQNet & JQA, din 2001. In clasa a VII-a am participat la un concurs internațional de desen, "The 2nd International Environmental Children's Drawing Contest". Toate desenele ni le-a trimis profesorul nostru, Bejenariu Mihai, în Japonia la acel concurs. După câteva luni primisesem răspunsul. Am ieșit pe locul 390 din 15.748 de participanți din 63 de țări diferite. Faptul că am fost printre primii 400 din aproape 15.800 de copii m-a bucurat atunci foarte mult. Acum, aș fi vrut să fiu pe locul I. :)))