🏃🏽‍♀️
Anul trecut pe vremea aceasta, când a alergat Alin sub 2h la semimaratonul de la București, mi s-a părut incredibil de tare. Se apucase de alergat doar cu 2 luni înainte și nu concepeam atunci cum să reușești să alergi 21 de kilometri fără oprire. În ziua aia mi-am pus o limită: “Eu nu voi reuși să alerg vreodată un semimaraton! E imposibil pentru mine, cred că m-aș descurca cu chiu cu vai la un 10 km.”

Gândeam așa pentru că ieșeam extrem de rar la o alergare și chinuit scoteam un pace de 6:40/km. Extrem de rar, însemnând doar 3 alergări în 2018 (asta îmi arată Strava). Lunile au trecut, a venit primăvara.

Prin martie am alergat pe bandă la sală 9 km fără să mă opresc, și am avut pace-ul puțin sub 6:00/km. Eram mândră de mine și atunci m-am hotărât să ies afară la alergat cu Alin. Și am început cu câte 1-2 alergări săptămânal de câte 5, 7 sau 10 km traseul. Au fost dăți când alergam fără să mă opresc și dăți când simțeam să mă opresc la fiecare km alergat. Exact ca în viață, ai zile bune, dar și zile proaste. Au fost și săptămâni în care nu aveam chef să alerg și preferam să pedalez. Când reluam alergările, se simțea asta în timpul meu slab. Am ajuns anul acesta să am ritmul undeva la 5:30/km în zilele mele bune, 5:55/km în zile average și în jur de 6:10/km în zilele super proaste. Pentru cei care nu aleargă: ritmul (aka pace-ul) este timpul făcut pentru un kilometru alergat. Am alergat în Parcul Mogoșoaia și cu 4:50, timp de un km, dar simțeam că îmi ies mațele pe afară, așa că până la finalul alergării m-am întors la 5:40. De obicei câștigătorii unui concurs aleargă un km în 3-4 minute. Awesome, nu? 😍

Cu ajutorul lui Alin mi-am îmbunătățit ritmul. Mi-am dat seama că alerg bine dacă sunt în fața lui și nu în spate, e senzația aia de protecție... și cum el alerga tare în spatele meu, mă făcea și pe mine să dau și mai mult.

În luna mai, după doar 2 luni de antrenament am alergat 14,5 km fără oprire la Wings for Life World Run. Luasem locul 1 la categoria mea și locul 3 la Open Feminin. Nu îmi venea să cred. Faptul că am reușit să fac atunci cea mai lungă alergare a mea, chiar și fără să mă opresc o secundă, m-a împins să zdrobesc limita pusă în octombrie 2018, și să mă înscriu la Semimaratonul din Bacău.
Nu m-am antrenat excesiv, ci la fel cum m-am obișnuit, alergări de 5 - 7 - 10 km, ba chiar am băgat și o urcare grea pe Ceahlău cu 6 zile înainte.

Azi a fost ziua cu Semimaratonul, psihic m-am pregătit pentru 21 de kilometri, atât cât ține un Semi. La linia de finish, am aflat că nu e de fapt finish și că trebuie să alerg un total de 24,5 km. Eu îmi dozasem energia pentru fix 21 km. Pfff, dă și scoate resurse din “nimic”. Ultimii 3 kilometri i-am făcut cu pace-ul de 7:00 și un pic, mi-au stricat timpul final, dar chiar și așa nu regret nimic din ce s-a petrecut, pentru că:

1️⃣ Am alergat fără oprire mult mai mult decât îmi pusesem în gând, nici măcar o singură secundă nu am dat comandă corpului să se oprească. Chiar și gura de apă din paharul oferit de voluntari, o luam în timp ce alergam. Aveam grijă să arunc paharul și la coșul de gunoi. :)) Ceea ce mă bucură să observ în mine, că nu îmi calc principiile nici atunci când sunt focusată pe altceva.

2️⃣ Mi-am spart bariera de limită pusă în urmă cu un an, și nu orișicum ci cu mai mult de atât. De la “it’s impossible” am ajuns la “it’s possible”.
🥉Punctul trei e treiul de pe podium. Am luat locul 3 la categoria mea (16-34 de ani). :)) Cine ar fi crezut?

4️⃣ Mi-am dat seama pentru a nu știu câta oară cât de important e psihicul. Dacă el te duce pe culmi înalte, trupul nu te va dezamăgi. În ultimii trei kilometri au apărut nișcaiva dureri de rinichi, și i-am pus la punct de numa numa. M-au ascultat, au tăcut mâlc. Eu îi controlez pe ei, nu ei pe mine.

So, a fost o zi minunată, în care am ieșit din zona de confort de m-a luat naiba, dar și ziua în care după kilometrul 23 mi-am spus: “Clar eu nu voi putea alerga vreodată un MARATON!”

Dar ajungem în 2020... un an nou, dorințe noi.