Musai să vă povestesc cum o minciună spusă mamei s-a întors
împotriva mea printr-o replică de-a ei, care m-a făcut să regret că am
mințit-o și m-a învățat să nu o mai fac vreodată.
Eram
în clasa a 7a și era acea perioada în care nu înțelegeam de ce băieții
se uită doar la fetele frumoase, nu și la alea istețe și amuzante. V-ați
prins, io eram aia isteață și amuzantă, dar din păcate, rățușca cea
urâtă. Mai multe despre cum mă vedeam, am scris în cartea în care am
fost co-autor, “Tu te iubești pe tine?”.
Și jur
că nu știam de “fake it till you make it”, dar am simțit să o mint pe
mama și să îi spun că am un gagiu. Și că îl cheamă Noris. Mama crezuse.
Asta e dureros, că avea încredere în ce-i spun, iar eu am ales să o
mint.
După scurt timp îi spun că nu e adevărat și că am mințit-o. Se uită la mine dezamăgită și-mi spune:
-
Cu câte lucruri m-ai mințit până acum? Aș putea să nu te mai cred că ai
luat locul II la concursul de lupte libere de acum un an. Mai ales că
nu ai venit cu vreo diplomă acasă.
Frustrată și
simțindu-mă atacată de replica ei îi spun că e suficient să știu eu
adevărul și că satisfacția pentru acel premiu este oricum a mea.
Dar
de fapt, nu e așa, nu voiam să mă bucur doar eu de premiu. Voiam să
știe că e adevărat, că acolo nu o mințisem, chiar câștigasem și aș fi
vrut să fie mândră de mine în continuare.
Acea
minciună nevinovată, despre Noris, spusă dintr-un impuls copilăresc, m-a
învățat o lecție pe care nu aveam cum să o uit: încrederea nu e un
drept, ci un dar. Iar odată pusă la îndoială, e greu de recâștigat. Nu
mă durea că mama nu mă credea în legătură cu Noris, pentru că, în fond,
acel Noris nu exista deloc. Mă durea că ar fi putut să nu mă creadă
despre lucrurile care chiar contau pentru mine. Atunci am înțeles că
adevărul, oricât de banal sau neinteresant ar părea, valorează mai mult
decât orice poveste inventată. 🥹
P.S. Și acum
îmi dau seama, de ce mama mă-sii nu mi-au dat ăia o diplomă? Dacă aveți
acces la vreo arhivă, căutați concursul din 23.10.2000, categoria 35-40
kg, cadete. :))