Am terminat de citit “Kokoro” săptămâna trecută. Ultimele 100 de pagini le-am parcurs pe nerăsuflate, în mașină, în drum spre București, și au fost cele mai captivante din întreaga carte. Încă mă gândesc la ea.

Personajul Sensei mi-a reamintit, pentru a nu știu câta oară, cât de mult pot schimba o persoană anumite traume pe care le are. Și cum anumite suferințe împinge persoana să se ascundă în cochilia ei, dacă nu face nimic să se vindece. Așa cum spunea și Sensei în scrisoarea sa: “Firea mea bănuitoare m-a făcut să pun la îndoială chiar și principiile morale și comportamentul oamenilor cu cele mai bune intenții, ajungând să agonizez din această cauză și să sufăr cumplit.” 

De-a lungul vieții, am întâlnit și eu oameni cu firi bănuitoare, care se îndoiau constant de intențiile celor din jur, chiar și atunci când acestea erau binevoitoare. În toate cazurile am realizat că această neîncredere și suspiciune profundă proveneau din traume personale, adesea legate de suferințe din dragoste sau alte experiențe emoționale dureroase nevindecate (în general din cauza relațiilor interpersonale). 

Aceste persoane (care aparent păreau puternice sau rezervate), purtau cu ele răni adânci, care le modelau felul de a percepe lumea și relațiile cu ceilalți. Din nefericire, traumele lor le împiedica să se bucure de autenticitatea legăturilor umane și să vadă încrederea ca pe o posibilitate reală.

Cartea mi-a lăsat un anume gust… poate m-am întristat, știind câtă durere în suflet poartă majoritatea oamenilor din lumea asta. :(

Kokoro, publicat in 1914, este un roman de introspecție, plin de nuanțe psihologice, ți-l recomand dacă îți place psihologia.