Discuția de aseară de la ora 00:30

[...]

- Mami, să știi că te iubesc mai mult decât pe tati.

- Și eu te iubesc mai mult decât pe frățiorul tău.

Se întoarce cu fața la mine, uimită: - Care frățior? De fapt, lasă, nu-mi spune. Acum mă culc, îmi zici mâine dimineață.

Eu tac. Trec 15 secunde, se întoarce cu fața spre mine:

- Hai bine, zi-mi... care frățior?

- Am glumit, scumpo. Nu știi că doar pe tine te-am născut?

- Ba da...

- Dar îți dorești un frățior? (răspuns la care mereu era un "da" plin de entuziasm)

- Nu vreau.

Și îi turuie gura cu multe argumente din care țin minte asta: - Bebelușul nu știe decât să plângă toată ziua degeaba. Mereu, mereu... nu se joacă, nu face nimic, doar plânge. Ce să fac eu cu el, să mă urle într-una?

Când am auzit fix așa "să mă urle", am izbucnit în râs. Mai ales că știu cât de înnebunită este ea după bebeluși (adevărați, jucării), și cât de grijulie este cu aceștia. M-am mirat, dar m-am și distrat în același timp de replicile ei.

Continuă...

- Dar aș vrea un băiețel. Nu fetiță, căci fată ai deja. Ce rost are să mai faci una? Nu mă ai pe mine?

În timpul asta, o iau și o alint, îmi este prea dragă cum îmi dă ea răspunsurile astea atât de serioasă.

Se întoarce cu spatele la mine pentru a o lua în brațe, îmi strange bine mâinile într-ale ei atât cât reușește și îmi spune:

- Offf, cât de mult te iubesc, nu știu ce să mă mai fac!

Adoarme.

Și eu la fel. Fericite.

*4anicu2