Skydiving - Mi-am dorit dintotdeauna să fac asta și astfel a fost cadoul pe care l-am primit de la Alin la 29 de ani. Pe 13 noiembrie fac 31 și de atunci mă tot “chinui” să sar cu parașuta. Îmi făceam rezervare, ajungeam la București, ploua, se anula saltul. Sau erau 2-3 bălți pe pistă rămase de la o ploaie din cursul săptămânii, și la fel, nu puteam face saltul din acea cauza, chiar dacă soarele ardea pe cer. Iar eu eram anunțată cu 1-2 ore înainte de programare, ajunsă deja în București, că nu se mai poate. Frustrant, nu? Asta s-a întâmplat de două sau trei ori, nici nu mai știu. Săptămâna trecută mi-am făcut din nou rezervare la aceeași firmă, m-am uitat pe vreme, arăta super soare, am trimis iar avansul pe care îl retrăsesem cu câteva luni înainte să expire, am zis că ăsta e momentul! Sar duminică, 12 august! Toate bune și frumoase, sunt sunată după 2 zile să mi se spună ca va fi o revizie tehnică și nu se vor efectua salturi tot week-end-ul. În locul meu, unii ar fi zis “Ăsta e încă un semn să nu sar. Poate nimic nu e întâmplător și dacă m-aș încăpățâna să fac skydiving, mi s-ar întâmpla ceva rău.” Pentru mine nu există semne și superstiții când vine vorba de ceva ce îmi doresc cu adevărat. Așa că am sunat imediat să-mi fac rezervare pentru sâmbătă seara la Skydiving Center... și am sărit! Și mi-a plăcut atât de mult încât sigur acesta nu a fost primul și ultimul salt. Unii vor să sară o singură dată în viață doar să bifeze o linie de pe bucket list. La mine nu e vorba doar de bucket list, e mai intens de atât.
Emoții nu am avut deloc, deloc... mi s-a părut doar un pic “nebunesc” când a trebuit să semnez că sar pe propria răspundere, și că acest lucru ar putea să îmi aducă și moartea. O parte amuzantă (acum mi se pare amuzant, nu atunci) a fost când am luat în mână următoarea foaie pe care scria “Contract de donație” și pe care trebuia să o semnez în dreptul cuvântului “donator”. Automat m-am gândit la donarea organelor, pentru că tocmai ce trecusem de la rândul care se termina cu “moarte”. :)))) Didi a luat repede foaia, a citit-o și mi-a spus că era vorba de altceva. :)) Când i-am povestit mamei de treaba asta, mi-a spus “Păi ce ar fi făcut cu organele tale? Ar fi fost praf!” Spuneți și voi? Ea e mama! :))
Săptămâna trecută mă uitam la filmulețele altor oameni și nu înțelegeam de ce se uitau în sus înainte să se arunce din avion. Credeam că așa trebuie procedat și nu aș fi vrut să fac asta, pentru că voiam să mă uit în jos fix când sar ca să “adulmec” tot și să văd cu ochii mei înspre ce mă îndrept, să simt adrenalina. Dar mi-au explicat că cei care se uitau în sus făceau asta de frică. Așa că m-am uitat în jos și am trăit un moment prețios, de libertate. Timp de un minut am căzut cu 200 km/oră, timp în care nu mai țin minte decât că m-am prins de mâini cu videograful, și am stat la pozat cu palmele pe care scrisesem “LEGEN - DARY” și cam atât. S-au dus extrem de repede cele 60 de secunde, și asta probabil pentru că nu mă săturasem. Persoanelor cărora le este teamă li se poate părea că durează mult mai mult căderea. E exact ca în teoria relativității: stai cu mâna pe o sobă încinsă timp de un minut și ți se va părea o eternitate; stai timp de un minut cu o femeie pe care o iubești și ți se va părea o secundă.” Așa am pățit și eu cu o femeie pe care o iubesc, zisă parașută. 😂
Când s-a deschis parașuta și am pornit cu o super viteză în sus, hanoracul și tricoul mi-au ajuns pe față. Mi le-am pus la loc, apoi am plutit, am învățat să frânez, să accelerez și să iau viraje. Când plutești, îți poți da ochelarii jos, poți vorbi și te poți bucura de priveliștea întregului București care se vede în depărtare. Data viitoare îmi iau și eu GoPro-ul, pentru a captura cele mai frumoase peisaje de sus.
Am sărit cu domnul Ramiro (mi-a povestit că a fost militar parașutist mai bine de 20 de ani) și mi-a plăcut că mai mereu verifica echipamentul în tot acel timp până ajungea avionul la 3000 m. De la decolare până la salt durează aproximativ 30 de minute. E destul de interesant că până pe la 1000-1500 de metri se zboară cu ușa avionului deschisă. Chiar dacă m-am prins în cele 4 puncte de domnul Ramiro abia la 2000 m, nu m-am simțit în nesiguranță în avion, din contră mi-a plăcut, mi-a dat sentimentul de “Misiune imposibilă” și că urma să sar imediat din avion. :)))
Va urma!
P.S. Filmulețul de 1 minut se poate vedea AICI.