100,5 km cu bicicleta în 4 ore și 51 de minute.

Discuția de ieri cu Alin a fost așa:

⁃ Uite care-i treaba, iubitule, știu că nu o să fii de acord, dar mi-ar plăcea duminică să pedalăm 100 km. Am un trofeu de câștigat, iar provocarea spune că ar trebui să am o singură activitate de 100 km, doar în ziua de 6 septembrie.

⁃ Roxana, doar un nebun merge cu MTB-ul pe asfalt 100 km.

⁃ Momentan nu am cursieră, pedalez cu ce am și chiar vreau trofeul ăsta, îmi doresc să mă autodepășesc...

⁃ Da’ bravo, vrei să te autodepășești, dar mă bagi și pe mine în treaba asta.

⁃ Eu oricum merg singură să îmi fac pofta asta, dar dacă mi se întâmplă ceva? O să rămâi toată viața cu regretul că nu ai fost alături de mine.

⁃ Doamna psihoterapeut, îmi place că vă descurcați la șantaje emoționale, și știți prea bine că dacă eu accept ce nu îmi doresc duce la anihilarea personalității mele. Și uite că din cauza intransingenței și refuzului meu, ai scos asul din mânecă, și boom, hai, exploatează-mi slăbiciunea.

Bine, nu a știut el să o zică așa, a ieșit din gura lui doar un “Oh, Doamne!”, și după acest “Oh, Doamne”, nici nu știu cum a trecut timpul că deodată se făcuse duminică, ora 9:00, doi bicicliști fericiți (unul mai tare decât altul) în drum spre Zănești cu ținta de 100 km.

Aseară s-a uitat el pe net să se asigure și îmi spune că bateria de la ceasul meu Garmin are autonomie de 5 ore dacă stă încontinuu în activitate sportivă pentru monitorizare. I-a venit ideea să luăm cu noi încărcătorul de la ceas și o baterie externă micuță.

Astfel eu am încercat să fac tot posibilul să scot cei 100 de km sub 5 ore, pentru că de obicei cam 20 km/oră fac, acesta este ritmul meu, și mi-ar fi ieșit în capăt timp 5:00:00.

După 39 de km pedalați încontinuu, ne oprim la ruinele Mănăstirii Buciulești. Am stat acolo 15 minute, timp în care am dat activitatea pe pauză și mi-am pus ceasul la încărcat.

Ne întoarcem pe unde am venit, pe la Blăgești. Îi spun lui Alin să o luăm prin dreapta, să îi arăt și lui “Valea lu’ Ion”, unde am luat eu coroană QOM data trecută când am fost singură. Merg și mai mult, aflu că Ion ăsta are mai multe văi și ajungem până aproape de pădure, după ce s-a terminat Țârdenii Mari.

La întoarcere pofteam amândoi la o ciușmea cu apă bună din Blăgești. Îi spun că musai să culegem și două mere frumoase din copaci. Și când spun “să culegem”, înseamna ca “el să culeagă”. Sigur și-a dat seama de mesajul acesta, că asta a și făcut.

Ajungem la ciușmea, acolo erau vreo 4 flăcăi care își umpleau butoaiele cu apă. Când am frânat lângă ei, și-au retras repede butoaiele, pentru că sigur arătam mai rău decât Fata Babei din “Fata moșului și a babei” care era uscată de sete.

Ne-am umplut bidoanele și am pornit iar la drum. Pe la kilometrul 75, Alin împrumută de la un copac 2 mere. Fix acel gust din copilăria mea aveau. Și în timp ce pedalam și savuram mărul, mă gândeam la mirosul de la ora 20:00 pe care l-am simțit aici data trecută, acel miros de lapte fiert, când tocmai ce au ajuns toate vacile acasă. Mirosea a lapte fiert și ușor a ars, acel ars de toamnă. Astăzi era total alt miros, era liniștea aia de la amiază când nu se întâmpla mare lucru, toți își făceau siesta sau stăteau prin case ascunzându-se de soare... Numai noi eram călare pe biciclete, eu cu gândul la mirosuri, dar cu atenția la mărul din mână să nu mă înec naibii și la zgomotului tractorului care venea din spate.

Deodată stabilesc eu cu mine că-s într-o competiție cu tractoru’. Pfff, am terminat repede mărul și am dat-o. Băi, băiatule! Cum am dat-o! Am țipat către Alin și i-am spus: “This is Spartaaa! Dă-i, Alin, nu te opri!”

Deci dacă ești din Blăgești și ai auzit asta, da... io eram. Alin o văzut că aveam crazy eyes și și-o dat seama că e serioasă treaba. Așa că a dat-o tare, cum știe cel mai bine.

Tractorul mereu aproape de mine, cred că mergea și el cu vreo 30-35km/oră. Dar nu m-am lăsat. Și-o fi dat seama și tractoristul că-s nebună, la cum băgam cu picioarele. Poate a lăsat-o și el mai moale ca să îmi facă pe plac. Ori asta, ori îi plăcea să se holbeze la fundu’ meu.

Cert este că până am ajuns la drumul mare, după Blăgești, tractorul nu m-a ajuns, și am fost super mândră de mine.

La km 85 ne oprim la un Lukoil să își ia Alin un Gatorade. A cumpărat câte o înghețată Twix, pentru că nu-i așa că apa, mărul și înghețata sunt cele mai bune combinații?

N-am avut nici pi dracu’, la cum bobina organismul meu energia, n-o apucat intestinele să se bucure prea mult de proces.

Ajungem acasă cu bine, pentru că nah, protecții divine și repidi dau save la activitate. Observ că mai am 59% baterie la ceas și rezultatul final: 100,5 km în 4:51:00.

Fericită de performanța mea mă uit apoi pe Strava să văd cum arată acel trofeu.

Nu doar că l-am luat pe ăsta, dar am câștigat în total 13 trofee mari (valoroase dpdv sportiv după concepția mea), 2 fucking coroane (QOM), 4 cupe și o medalie.

Știți cum mă simt? Cât de satisfăcută? Poți să îți dai seama doar dacă bagi 5 ore aproape încontinuu ca nebunu’.

Știți de ce mulți nu fac asta, dând deoparte toată treaba cu efortul fizic? Când pedalezi pe lângă mașini care trec de tine uneori și cu 150km/oră, tu ești acolo în permanență în stare de prezență. Te uiți mereu la drum, nu te gândești la mama naibii. O mișcare greșită și o mierlești. Ești concentrat pe linia din fața ta, pe pietricele, pe gropi și evident, pe balegi proaspete.

De asta unii pot vedea această activitate îndelungată plictisitoare, pentru că dacă o fac nu mai au timp să gândească extra. Pentru că ei s-au obișnuit cu coroana de Queen/King of Overthinking și nu cu QOM/KOM de pe Strava.

Și pentru că... să ai mintea limpede și să fii mindfulness este din ce în ce mai greu acum în secolul vitezei.

La un moment dat când eram pe drumul național și îi dădeam cu 30 și ceva de km/oră, îl aud deodată pe Alin din spate “Dar cine dă așa de tare ca o campioană de atâția kilometri?”.

Ce și-o fi zis, că mi-am ținut autodiscursuri motivaționale de bag atât de bine, când tot ce făceam era să văd bine drumul și să îmi spun “Aerul care intră, aerul care iese...”

Pentru că poți face fucking Vipassana oriunde!

Namaste!