Ieri a fost un incendiu devastator în oraș, se vedea fumul negru de pretutindeni. 

De câte ori văd un incendiu, mă afectează, empatizez și îmi doresc tare mult să nu se mai întâmple una ca asta.

Mă tot gândeam la cauzele unui incendiu și mi-am amintit de un moment din copilăria mea, petrecută la țară, la bunicii materni. 

Se făcuse seară și eram cu bunica în trecere printr-o cameră micuță care lega camera mea cu camera de mijloc (adică aia bună) și cu magazia. 

În această cameră era o sobă și un pat, pe care nu a dormit nimeni niciodată (din câte știu eu). 

Nu mai țin minte ce treabă aveam cu bunica acolo, dar știu că ea a băgat un fir în priză. Firul era spânzurat și se duce către un geam dreptunghiular, micuț, care duce la o altă cameră, numită chilie. În maxim 2 secunde firul era în flăcări și se apropia de perdeluța din dantelă de la geam. 

Bunica speriată ia o mătură și încearcă să stingă focul, timp în care îl strigă și pe bunicu’.

- Vasâliiiii! Vasâliii!

Eu fac un pas înspre camera unde aveam să dorm și îl strig mai puternic:

- Buniculeee! Incendiuuu!

Și am imaginea asta:

Vine bunicu’ super chill din verandă, intră în camera noastră, ne întreabă “Ce aveți de țipați așa?” și scoate foarte relaxat firul din priză. Tot focul s-a oprit ca prin minune.

Credeți-mă, bunicul a fost EROUL meu în seara aceea. 

Nu doar pentru că am învățat atunci o lecție despre electricitate, dar să gândești la rece și să fii relaxat într-un moment de cumpănă, te salvează la propriu. 

Să-mi trăiești bunicule! Te iubesc! ❤️