Prima oară când Machu Picchu mi-a stârnit interesul și mai tare a fost prin 2002, când spunea Marizza (din serialul Rebelde Way, aka Erreway, cel difuzat pe TVR 2) că visul ei este să ajungă la Machu Picchu. M-am documentat atunci cât am reușit (nu aveam internet și informațiile au fost limitate), și am ajuns și eu la concluzia Marizzei, că e un loc fascinant care merită văzut.

Și uite-mă după 22 de ani, pe Machu Picchu, prinzându-l în toate splendoarea lui, fără țânțari, fără ceață, învăluit în nori albi pufoși, uneori cu picături de ploaie și alocuri soare care a adus și un minunat curcubeu.

Vă zic, totul a fost perfect. Am apucat și să fac o meditație fulger de tip Theta Healing, stând în picioare, și chiar dacă nu am simțit energia din meditația pe care am făcut-o la Puka Pukara (acolo rămăsesem singură și a contat), m-am bucurat că am putut transmite în Univers ce mi-am dorit. Apoi, din gara Machu Picchu am luat luxosul tren Hiram Bingham by Belmond și simțeam că urmează iar o aventură de nedescris. Chiar a fost de nedescris.

Întreaga călătorie părea să fie îmbrăcată în ceva incredibil de frumos, deja mă gândeam că pot șterge Orient Express de pe bucket list, dacă tot mă vedeam într-un tren așa luxos, dar cât de repede se poate schimba totul într-o lume plină de neprevăzut.

Cum soarta are obiceiul să-și joace jocurile sale neașteptate, trenul nostru a fost prins în capcana propriilor sale roți, deraind cu o forță ce părea să zdruncine întreg universul în jurul nostru. Într-o clipă, glumele și armonia au fost înlocuite de pocnituri și zgomote asurzitoare ale roților deraiate și de sunetele paharelor sparte. La primul sunet metalic al roților ce își pierdeau controlul, am ridicat paharul de apă și cel de vin roșu și eram încântată că le-am gestionat cum trebuie, fără să vărs vreo picătură.

Sunetul paharelor sparte din jurul mesei noastre au început să răsune în mintea noastră ca un ecou al unui pericol iminent. Trenul s-a oprit. Prietenul nostru, Ovidiu, ne-a spus că cel mai probabil a deraiat. Noi, ceilalți, nu eram siguri de treaba asta încă, putea fi doar o frână forțată.

Mă uit pe geam și observ cum trenul nostru a rămas blocat pe stânci, cu un hău adânc, deschizându-se amenințător în dreapta noastră. Vagonul nostru deraiase, dar viteza nu fusese mare, iar noi eram toți bine, fără nicio zgârietură. Singurul “sânge” care se împânzea, era de la vinul roșu din câteva pahare, care apucaseră să se spargă pe fețele de masă. Privesc apele învolburate din dreapta mea și îi dau dreptate lui Ovidiu care ne tot spunea că dacă viteza era un pic mai mare eram toți morți.

Așa cum mi-e firesc, rămân calmă în situații în care după un pericol, toată lumea e teafără totuși, chiar dacă se putea fi altfel. Nu mă duc în scenarite. Nu mă gândesc intens la “ce ar fi fost dacă…”. Nu-mi creez singură anxietate. Mi-am păstrat calmul, mi-am verificat răbdarea (am stat +4 ore până să vină un alt tren să ne recupereze) și chiar am încercat să readuc armonia.

Am văzut părțile bune. Plătești 2 ore jumătate cu tren de lux, stai 4. :)) Mâncarea nu a “deraiat”, așa că a fost servită la timp, caldă și gustoasă, iar băutura a continuat să curgă în pahare. :)) Fețele de masă au fost schimbate imediat.

În timp ce ne venea mâncarea, Ovi ne strecura tot felul de gume: “Fix ca în Titanic. Și ei au luat o masă bună înainte să… Stai așa… eu nu am cum să mor. Nu mă lasă băncile să mor. Vor veni la mine și îmi vor spune: Băi, băiatule, tu nu ai voie să mori, tu ne aparții nouă.” :)))

Și uite așa am avut timp și mai mult pentru povești și glume. Ba chiar, în celălalt vagon s-a lăsat cu muzică și dans, dar noi eram prea prinși în discuții și nu am părăsit masa.

După 4 ore a ajuns celălalt tren și ne-am văzut în sfârșit eliberați din prizonieratul stâncilor și al apelor învolburate. Urma o călătorie de aproape 2 ore până în gara Urubamba. Trenul de lux ne-ar fi lăsat fix în fața hotelului (tot Belmond), în schimb, acesta ne-a lăsat în gară și a trebuit să luăm un autocar. Am ajuns la hotel la unu și ceva dimineața. Cu tot cu duș, abia pe la două am adormit. Și apoi… cine s-a trezit happy să dea lăptic în biberon la baby alpaca, la 8:00 dimineața?

Totul a revenit la normal, nu a fost decât o peripeție care ne-a ajutat să facem diverse glume în restul călătoriei.

Când cântam, deja aveam nume pentru formația noastră mare: Deraiații.

Când căutam titluri de pentru ziare, ne distram cel mai mult:

“Șoc și groază. Peste 50 de români prinși în ghearele morții” (și evident, noi care eram teferi)

“Un tren plin cu români milionari a deraiat în…”  :))

“Păgânii care au vizitat Machu Picchu, au sfârșit prin a…”

Poți continua tu. Ce titlu de ziar îți vine în minte? :)) Lasă-mi un mesaj la postare pe Instagram: instagram.com/roxalee