23 de km astăzi, pe un traseu nou și extrem de frumos.
M-a dus Alin și prin pădurea de plopi albi pe care o vedeam mereu pe cealaltă parte a râului în timp ce alergam. Mi-am dorit atât de mult să ajung la ea de fiecare dată când o zăream, mi se pare perfectă. În această pădure văzusem de la distanță șacalii acum câteva luni. 😍
Și azi în timp ce mergeam cu bicicleta prin ea și adulmecam tot și încercam să înmagazinez fiecare imagine din fața ochilor, mi-am adus aminte de un moment povestit de tata.
Aveam în jur de 3 ani și a trebuit să mă ia cu el până la Râmnicu Sărat unde avea treabă. Dacă mai țineți minte, drumul E85 până prin ‘99 avea doar o bandă pe sens, și erau copaci mulți pe o parte și alta a drumului. Cum stăteam eu cu nasul lipit de geam și plictisindu-mă în acel Aro albastru care probabil nici muzică nu avea, încep să zic încontinuu ca o mantră fără sfârșit “copac alb, copac negru, copac alb, copac negru, copac alb, copac alb, copac negru.” Și o țin așa mult timp până când tata iese din overthinkingul în care era băgat și deodată este atent la mine și aude “incantația”. Nu știu dacă mi-a zis să mă opresc sau m-a lăsat în pace, dar un lucru este cert. Bine, semi cert. Cred că atunci a fost momentul în care am decis că mie îmi plac copacii albi. Ori de câte ori îmi apare în față un plop alb sau un mesteacăn, zăbovesc minim 2-3 secunde și îl privesc chiar și dacă mă grăbesc. Nu îl las din privire până nu trec de el. ❤️ Ochii ăia de pe ei mă fixează, iar eu niciodată nu pierd la un joc de “eye contact”. ;)