Am avut un vis în noaptea cu Lună Plină care încă nu-mi dă pace, mă gândesc deseori la el și la emoția pozitivă pe care am simțit-o.
Se făcea că eram la bunicii paterni, având vârsta de acum, și împreună cu fratele meu și cu soția lui, am descoperit un ghiol imens (să spunem aproximativ ca cenotele din Mexic), format în mod natural, dar a cărui margine ajungea într-o încăpere înaltă, cu pereții și tavanul din ciment și cu o etajeră tot din ciment pe care ne puteam urca pentru a sări în apă. Față de cenotele din Mexic, această construcție era realizată de oameni.
Ghiolul era adânc, avea mai bine de 15 metri, apa nu era albastră, ci mai degrabă avea culoarea Mării Negre, dar era incredibil de curată (fără viață marină). Nu era nici caldă, nici rece.
Eram fericită să văd că acest ghiol nu a dispărut și îi spuneam lui Ion că mă bucur că încă există (ca și cum ar fi existat în copilărie, doar că în realitate lucrurile nu au stat așa). Am sărit toți cu bucurie în apă, țin minte că am luat-o pe Geo de mână și am sărit împreună, țipând de entuziasm. Deodată, în timp ce săream, ne apar și niște sticle de bere în mână. :)) Când eram scufundate observăm în nisipul de pe fundul apei multe sticle de bere lăsate acolo. M-am supărat pe tinerii de la țară pe care îi bănuiam că au lăsat sticlele, dar mi-am spus că le vom culege noi pe toate și deodată, puff, am creat un dispozitiv ca un fel de pumnal pe care îl țineam între degete și puteam prinde mai multe sticle în același timp. :)) Nu știu cum să explic, da’ avea sens în vis. :))
Senzația pe care am avut-o sărind în apă îmi bucură sufletul. Bucuria a persistat și după trezire. V-am povestit și acum 5 ani (când am postat în feed o poză de la Polignano a Mare) un vis pe care l-am avut la 10 ani, când eram cu Ion și cu 2 prieteni din copilărie, și am sărit de pe marginea unei stânci/poienițe într-o apă turcoaz, incredibil de caldă. Ce am simțit în vis a fost minunat. Am simțit libertate, fericire, adrenalină… copilăria aia minunată fără probleme.
Am încercat să îmi tălmăcesc visul de acum câteva zile și mă duce la o amintire din vara toridă a lui ‘97, când eram la bunicii paterni, și bunica m-a rugat pe mine, Ion și văr-miu să ducem ceva cuiva, la vreo 2-3 km distanță de casă. Ne-a zis foarte clar: “După ce lăsați asta, veniți direct acasă, nu cumva să vă prind că mergeți la scăldat!”
Știa că urma să mergem tot drumul paralel cu râul Cernu și că era o ditamai ispită pentru noi. Scăldatul era hobby-ul nostru din acea vară.
La întoarcere, după nici 2 minute, trecem de Școala Centrală, și ni se arată râul, dragul de el. Soarele de la prânz ardea atât de tare, iar ghiolul din râu ne făcea cu ochiul.
Pur și simplu nu am rezistat. Ne-am promis că vom sta maxim 10 minute ca să ne răcorim.
Doamne, câtă bucurie, ce senzație faină! Fix ca-n vis. ❤ Diferența este că în realitate noi nu am sărit de niciunde. Iar în cele 2 vise bucuria supremă era dată de salt.
Nu pot spune că sunt fană a salturilor în ape adânci, am oarecum emoții/frici. Când am sărit la Giola, crezând o informație falsă cum că ar avea 30 de metri adâncime (abia când m-am întors în țară am aflat că are doar 8 metri), am sărit cu emoție în stomac, nicidecum cu bucuria și libertatea din vis.
Și atunci… care-i treaba? De unde senzațiile astea incredibile în timpul viselor?
Hai cu tălmăcirea! :))