Sunt mari șanse ca fiul tău să repete ce vede, iar fiica ta să accepte același lucru in casnicia ei.  Sau invers.

Macar cu gandul la ei (daca nu poti cu gandul la tine): ridica-ti standardele si nu accepta mai puțin decât meriți.

Nu are cum să se vadă nebunia din inboxul meu de pe Instagram, dar sunt la ordinea săptămânii mesajele în care femeile îmi povestesc despre relațiile lor toxice.  

Despre cum iubirea a devenit, din păcate, prea devreme, un câmp de luptă invizibil, unde cuvintele sunt de cele mai multe ori arme, iar tăcerea/evitarea discuțiilor, poate cea mai dureroasă pedeapsă. Despre cum soții/iubiții lor le face să se îndoiască de realitate, să-și ceară scuze pentru lucruri pe care nu le-au făcut, să creadă că sunt prea sensibile, prea dramatice, prea „defecte”.  

Îmi scriu despre cum au ajuns să se uite în oglindă și să nu se mai recunoască. Unele au slăbit prea tare, altele s-au îngrășat. Despre cum și-au pierdut curajul de a vorbi, de a întreba, de a visa. Despre cum manipularea subtilă le-a transformat în umbre ale femeilor care erau odată.  

Îmi spun că partenerul lor nu țipă des, sau nu lovește deloc, dar le distruge în fiecare zi cu priviri reci, ironii bine plasate și răstălmăciri care le fac să se îndoiască de propria minte. Că „poate exagerează”, că „nu e chiar atât de rău”, că „poate el are dreptate”.  

Îmi scriu, uneori cu teama că greșesc făcând asta, alteori cu disperarea celor care nu mai știu cum să iasă.  

Și mă întreb de câte ori le-a fost spus că „asta e normal”, că „așa sunt bărbații”, că „trebuie să fii mai înțelegătoare”. Mă întreb câte dintre ele vor reuși să se elibereze și câte vor continua să creadă că iubirea înseamnă să te pierzi pe tine?