Am ales aceste 2 poze să fie primele din carusel, să îmi amintesc mai încolo când le văd, că oricât de mult devine fiică-mea domnișoară, nu înseamnă că bujorii de “obrăznicii” de la țopăielile sportive din a doua poză vor dispărea prea curând.

Păi cum să cred eu că vor dispărea, dacă până și eu și frate-miu, deși eram undeva între preadolescență și adolescență, când eram cazați la mare, și ne jucam cu mingea în camera de hotel, a trebuit să răspund la bătaia din ușă cu vocea mea, care deja nu mai era de copil, și să aud prin ușă: “Îmi cer scuze, dar cred că aveți niște copii mici acolo care se joacă și fac gălăgie.”
Ce am spus eu cu vocea mea de domnișoară? “Da, am să vorbesc cu ei.” Dar nu am vorbit cu “ei”, nu ne-am spus nouă: “cred că e momentul să nu ne mai jucăm, că suntem prea mari.” Am hlizit, și ne-am oprit pe moment.

Fiind diferența de doar un an între mine și frate-miu, noi ne-am jucat mult împreună. Rar îl convingeam să se joace cu mine cu păpușile când eram mici și des mă convingea el să jucăm fotbal în casă, box în ring (și nu, nu virtual), și tot felul de jocuri în care dacă aș fi dat drumul unui Garmin acum, s-ar fi lăsat cu înregistrare activitate cardio, dar atunci se lăsa numa’ cu bătăi în țeavă.

Pfff… să nu intru în activitățile sportive din vacanțele de la țară.
Abia de pe la 15-16 ani ne-am separat, și aveam amândoi total alte preocupări… dar până atunci: multă joacă, zeci de mii de bătăi de minge, bujori în obraji, kilometri întregi făcuți zilnic și bunici care țipau după noi să mai lăsam joaca și să trecem la masă.

Așa că, draga mea, te înțeleg și te voi acoperi mereu! ♥️